Oci ciornie – miercuri 7 noiembrie la CineClub

Despre Oci ciornie (Ochii negri)…

de Raluca Mănescu

Mă întreb cu ce să încep … nu vreau să scriu nimic despre “sufletul rus” sau despre cum Rusia ( precum l-am auzit spunând pe domnul Patapievici mai demult ) este o ţară atât de mare şi atât de sufocantă prin tot ceea ce înseamnă, încât influenţează inevitabil percepţia celor care o locuiesc. Nu vreau să spun că în Rusia pământul este atât de mult încât pare că te apasă şi te cuprinde, că te face să rămâi uimit în faţa măreţiei lui, sau că tocmai din acest motiv toţi ruşii au tendinţa să vorbească despre “mama Rusie” şi despre grandoarea ei. Dar adevărul este că, vorbind despre Mihalkov nu se poate să nu menţionez măcar în treacăt aceste fapte. Oricât de re-răsuflate şi trecute prin atâtea percepţii şi graiuri ar părea, este adevărat că Mihalkov e un naţionalist. Este adevărat că in filmele sale vorbeşte despre sufletele ruşilor şi despre ţara sa, aşa cum nu o face nimeni altul. Culmea e că nu mă deranjează asta deloc. Mă uit la ruşii săi ca la nişte oameni aproape atipici, aflaţi undeva între răceala siberiană şi căldura unui suflet pasional. Chiar dacă de multe ori Mihalkov se amuză pe seama unora dintre personajele sale şi le prezintă ca având un caracter absurd sau ipocrit (vezi Piesă neterminată pentru pianina mecanică, chiar şi Câteva zile din viaţa lui Oblomov) adevărul e că o face cu multă dragoste. Pentru Mihalkov, aşa cum recunoaşte în treacăt în Bărbierul din Siberia, Rusia este ţara în care nimic nu se face câte puţin sau pe jumătate – în care toate sentimentele sunt duse la extrem, toate personajele sunt conturate în tonuri groase şi toate peisajele sunt ori aranjat de frumoase, ori dezolant de descompuse. Pare că nu există cale de mijloc şi deci, pare că în filmele sale a fi patetic (în adevăratul sens al cuvântului) este numai alegerea celei mai bune modalităţi de a spune o poveste.

Am scris câteva cuvinte despre Oci ciornie (Ochii negri), filmul care e programat miercuri la CineClub. S-ar putea să nu aibă legătură cu ce aţi simţit sau ce aţi extras voi din povestea aceasta (în caz că l-aţi văzut deja). Cred că într-un fel asta e şi frumuseţea filmelor sale – fiecare extrage din ele câte un lucru, reţine câte o imagine sau câte un cântec şi îşi creează mai departe propria lume şi propria poveste.

Ochii negri – încă o dată mi se demonstrează faptul că Mihalkov este un estet, că are acea măiestrie prin care poate să controleze perfect geometria cadrelor, dar în acelaşi timp să lase actorilor libertatea de a-şi interpreta personajul. Am în minte momentul în care cei doi bărbaţi se cunosc pentru prima dată şi se aşează la aceeaşi masă, moment care ar putea fi trecut cu uşurinţă cu vederea, căci nu excelează decât prin naturaleţe şi prin grija cu care este realizat. Un lucru mărunt care pare aproape banal dar care mestecat pe îndelete se transformă în ceva savuros – dialogul este simplu, cald şi uman, replicile oscilează între povestirea evenimentelor celor trecute şi scurte întreruperi datorate lucrurilor pe care personajele le trăiesc în prezent. Pare că secvenţa a fost tăiată cu o foarfecă din viaţa reală şi lipită în film. Precum timpul decupează anumite momente cruciale în viaţa noastră, aşa Mihalkov selectează câteva minute din viaţa personajelor sale. Şi nu se zgârceşte în realizarea decupajului. Simţi din regie respectul şi dragostea pe care le-o poartă personajelor şi faptul că acest moment este unul special pentru ele. Un regizor mai grăbit ar fi acordat acestei prime întâlniri mai puţin timp în economia filmului şi ar fi realizat poate secvenţa din mai puţine cadre. Mihalkov însă nu se teme să fie complex, ba chiar minuţios şi nu se teme să tragă de timp sau de detalii în favoarea personajelor pe care le reprezintă. Povestea pe care unul dintre personaje i-o împărtăşeşte celuilalt este în sine una tristă. Ştim asta de la început, din momentul în care acesta arată o fotografie şi spune că a fost făcută în ultimele zile fericite din viaţa lui. Este greu să spui unui privitor o poveste al cărui sfârşit îl ştie deja, fiindcă rişti să îl pierzi încă din momentele de început, în care teoretic ar trebui să îl cucereşti. Mihalkov nu se teme însă de acest fapt, mizând probabil pe faptul că există în film anumite situaţii în care trebuie să ştii de la început că ceva s-a terminat, pentru a reuşi să empatizezi cu cel care povesteşte şi pentru a reuşi să simţi aceeaşi nostalgie cu el. Acesta este poate lucrul cel mai minunat în acest film – că surpriza pe care o trăieşti de obicei în faţa unui eveniment prezent (în care aştepţi mereu să se întâmple un eveniment fericit care să schimbe în bine firul narativ) este schimbată. Este schimbată în ceva mai plastic si mai complex – faptul că ştii de la bun început că totul s-a petrecut cândva demult, ştii bine că deznodământul este unul nefericit şi astfel toate momentele de dragoste poartă amprenta unei tristeţi amare, a neputinţei de a spera măcar că soarta personajului se va schimba. Adevărul este că undeva aproape de sfârşitul filmului am ajuns la concluzia că nu vreau ca soarta acestui personaj să se schimbe. Nu de alta, dar am crezut pentru câteva momente că şi-o merita. Nu ştiu dacă este vorba de acel fatum grecesc sau dacă Mihalkov a dorit cumva să ne schimbe perspectiva asupra personajului – să îl vedem la început ca pe un abătut trist, năpăstuit de viaţă şi să aflăm la final că şi-a făcut totul cu mâna lui dintr-o frică copilărească şi din acea lene şi laşitate care l-au făcut să se mulţumească cu ceea ce avea deja. Poate că este un punct de vedere total subiectiv, dar am avut impresia că toată această confidenţă a fost făcută ca un fel de spovedanie. Bântuită de vocea calmă a personajului, atât de calculată încât părea că spune o poezie repetată îndelung, am crezut pentru câteva momente că personajul lui Mastroianni este reprezentantul celor care se căiesc pentru ceva ce singuri şi-au făcut. De-abia la sfârşit mi-am dat seama că miza nu era judecarea personajului sau schimbarea perspectivei, ci mai degrabă jocul cu sentimentele spectatorului şi cu valorile morale prin prisma cărora acesta judecă. Pe tot parcursul filmului, am avut impresia că ştiu totul şi că văd totul, că nu mi se ascunde nimic. La sfârşit, m-am regăsit neînţelegând mare lucru şi dându-mi seama că tot ce cunosc sigur e că personajele suferă … numai că n-am ştiut exact ce ar fi putut să facă altfel sau mai bine pentru ca deznodământul să se schimbe. Mi-am dat seama că tristeţea acestei poveşti provine din rătăcirea personajului principal. Personaj care este parca condamnat să călătorească de colo colo povestindu-şi drama şi căutând simpatie şi compătimire – personaj ce pare că îşi poartă în spate tragica existenţă, redusă acum la o simplă amintire cu iz de legendă despre pierderea persoanei iubite.