Cabaret la CineClub - miercuri 27 februarie ora 19

 

BOB FOSSE – COME hear the music play!

de Miruna Vasilescu

“The time to sing is when your emotional level is too high to just speak anymore, and the time to dance is when your emotions are just too strong to only sing about how you feel.”

   Bob Fosse a fost mai întâi de toate dansator în duo-ul intitulat The Riff Brothers şi, după un lung şir de reprezentaţii prin unităţile militare şi navale, şi-a propus să fie noul Fred Astaire şi s-a mutat la Hollywood. A jucat în câteva musicaluri, a captat atenţia producătorilor de pe Broadway dar a chelit de timpuriu (la 17 ani) şi cariera lui de actor/dansator s-a terminat destul de rapid. Aşa că Fosse s-a axat mai mult pe coregrafie pe Broadaway. A inventat stiluri de dans până la cele mai mici detalii (spre exemplu mănuşile pe care el le purta pentru că nu-i plăceau propriile mâini devin declaraţie de stil în numerele de dans, ca şi pălăria pe care o purta pentru a-şi masca chelia).

Bob Fosse face parte din lumea razzle dazzle ­– cu tot nonsensul pe care îl presupun, de fapt, aceste două cuvinte. Sclipici, pantofi de dans, păr ondulat cu drotul, femei frumoase şi bărbaţi în frac. El este un fragment din universul lui Fred Astaire, sincronizat însă cu vremuri mai sălbatice şi frenetice. Fosse a iubit multe femei şi a dansat toată viaţa. Este imposibil să nu iubeşti un astfel de om, pentru care realitatea este doar un produs cosmetizat de mintea lui ritmată şi talentată. Şi dacă acest om se abate de la drum şi regizează şi filme despre dans, aceasta nu este decât încă o dovadă a modernităţii şi-a libertăţii perspectivei sale. Este evident că un om care îşi dedică viaţa dansului şi muzicii, este în general vesel şi plaisirist, şi că „toarnă” ritm, emoţie şi senzualitate în tot ceea ce face. Aşadar nu e de mirare că filmele lui sunt nu cântece (musicaluri), ci mişcări înlănţuite de dans. Îşi adaptează geniul la mişcările de aparat studiate şi amănunţite. Dansul nu mai e acum doar o acţiune pe dreptunghiul unei scene. Dansul se compune din detalii: picioare cu portjartier, tocuri care bat în lemnul scenei, ochi conturaţi excesiv şi buze pictate, mâini agitate şi zâmbete halucinante. Detaliul şi montajul completează armonios mişcările de gambe şi braţele pe care le „monta” Fosse pe Broadway.  Viziunea nu mai e „de ansamblu” ci Fosse se-ntinde pe trolly şi ochiul lui de coregraf cooptează şi mişcările aparatului de filmat.

All that jazz este o autobiografie a lui Fosse. Aşa cum marii scriitori îşi publică junrnale/memorii/biografii, acest mare dansator a făcut un film despre cât de greu şi de frumos este să fii coregraf. Filmul afirmă ceva: când un showman moare, o face în cel mai show-full mod, pentru că viziunea unui artist cuprinde şi moartea. Moartea devine act artistic şi tragismul acestui act se transformă într-o declaraţie estetică plină de semnificaţii. Graniţa dintre halucinaţie/ imaginaţie/ spectacol de dans/ realitate se estompează elegant şi rezultatul e un joc de-a viaţa şi de-a moartea, totul în paşi de dans.

    Cabaret spune însă şi mai multe lucruri despre Fosse. Cabaret are energia vulgară, aproape burlescă a vodevilului, dar reinventată, „conţinută” subtil într-un melanj sofisticat de graţie şi carnalitate. Acţiunea este situată în subsolurile unui Berlin decadent, unde nazismul inspiră noi numere de dans, unde libertatea e neţărmuită pentru că nimic din ce înseamnă spectacol nu poate fi luat prea în serios.

Odată cadrul stabilit, Fosse introduce cei trei pioni care dinamizează şi dinamitizează lucrurile. Ca tipologii, ar fi: tânărul scriitor sărac străin, dansatoarea plină de viaţă, pentru care viaţa nu e decât un şir de aventuri superficiale şi pahare de şampanie date pe gât şi bogătaşul josnic care îi atrage pe cei doi în jocurile lui murdare de burghez plictisit.  Relaţiile din acest triunghi sunt uşor de intuit şi Fosse nici nu pune prea mult accent pe ce se întâmplă şi ce nu. E de ajuns că avem aceste trei caractere diferite şi o lume sub-urbană ofertantă. Conflictele apar de la sine. Tot ce se întâmplă în afara scenei este la fel de carnal şi de tensionat ca numerele de dans. Acesta este stilul lui Fosse: ritm, dansatori conştienţi de trupurile lor şi de mişcările lor, tensiune erotică fără să fie vulgară în sensul clasic. Kitch-ul  şi falsul, exageratul devin atrăgătoare. În lumea cabaretului, mult înseamnă bine, mult spectacol, mult curaj şi lipsă totală de pudoare.

     Filmul lui Fosse nu trebuie luat în serios. Nu trebuie căutate structuri şi subtexte – deşi acestea există, graţios mascate (sau mai bine zis de-mascate?). Cabaret este filmul pe care l-ai vedea şi revedea pentru că are în el cheap thrills, muzică, ritm şi circ – ceea ce spectatorul iubeşte cel mai mult. Circul, exagerările, pathosul cu care Liza Minelli vorbeşte sunt extrem de relevante pentru lumea pe care Fosse încearcă să o aducă de pe scenă în cinematograf. Povestea de dragoste, bisexualitatea englezului, ideea de triunghi amoros sunt tratate cu destul de multă superficialitate, dar nici nu e nevoie de mai mult pentru că în Cabaret nu există drame personale – există doar o atmosferă generală de deznădejde combinată cu totală libertate, în sensul în care, într-o lume care a luat-o complet razna (Germania nazistă) singura scăpare este „jocul” de-a viaţa. Nimic nu mai trebuie luat în serios. Sally Bowles este un fel de ghid de supravieţuire în sine într-un univers deloc amuzant.

    Nu sunt prea multe de zis despre Cabaret pentru că o cronică la Cabaret ar trebui să fie în versuri şi eventual să includă ceva sugestii de paşi de dans. E genul de film care nu merită investigat, ci trebuie luat ca atare: simţit în sensul de ritm, aproape fizic. Muzica e genială, numerele de dans sunt molipsitoare, feţele sunt superbe (şi Sally Bowles şi fetele de la KitKat Club, dar mai ales mc-ul/gazda aproape grotescă). Cabaret transmite genul de energie care dă naştere unor exclamaţii de genul: It’s dashing, darling!