Povestirile lunii palide dupa ploaie la CineClub - miercuri 14 noiembrie ora 20

Kenji Mizoguchi şi Ugetsu

de Anna Lăzărescu

Kenji Mizoguchi este unul dintre cineaştii cei mai cunoscuţi ai secolului de aur în istoria cinematografică a Japoniei.
Este adevărat că Mizoguchi obişnuia să pună în scenă viaţa şi poziţia socială a femeilor. Protagonistele sale sunt geishe, prostituate, femei casnice, muncitoare, prinţese sau activiste sociale. Preocuparea sa cu această temă rezultă din faptul simplu că văzuse deja de la o varstă fragedă comportamentul brutal al tatălui său faţa de mama şi sora sa.

Mizoguchi s-a născut pe 16 mai 1898 la Tokyô. În timpul razboiului Ruso-Japonez, tatăl său încerca să caştige traiul familiei prin vanzarea hainelor de ploaie catre soldaţi. Planurile sale de afacere nu se finalizează şi familia se mută într-un district mai sărac din Asakusa. Condiţiile după razboi nu devin mai bune şi familia sa se vede nevoită să o vândă pe Suzu (sora mai mare pe care Mizoguchi o adora) la 14 ani. Ea va fi vândută mai târziu ca geishă, ceea ce l-a influenţat pe Mizoguchi foarte mult şi i-a marcat viziunea asupra lumii. Simţea o repulsie profundă faţă de tatăl său care îşi trata soţia şi fiica cu brutalitate şi fară milă.
La varsta de 13 ani începe să lucreze. Mama lui moare când el are 17 ani. Suzu îl ajută să facă facultatea de artă. Până va face primul său film “Ai ni yomigaeruhi” ( The Resurrection of Love) în 1923, va lucra ca designer la o companie de advertising şi apoi va intra în industria cinematografică ca actor de roluri feminie (oyama). În anii 20 va lucra la compania de film Nikkatsu (Nippon Katsudo Shashin Kabushiki Kaisha) care este renumită pentru stilul de teatru Shimpa ( “Şcoala nouă” care se deosebeşte de cea veche Kabuki, prin modul natural de vorbire al actorilor, lipsa de dans şi importanţa scăzută a muzicii). Poate de aici şi din formarea lui ca pictor reiese stilul lui distanţat faţă de acţiune şi iubirea sa pentru cadre lungi.

El se foloseşte de cadre lungi, creând un efect de scenă de teatru. Numai că el le combină cu mişcări de aparat line, urmăriri, filmări cu macaraua şi zoom-uri. Senzaţia obţinută este una de curgere, de alunecare mătăsoasă. Peisajele sale sunt pitoreşti, poetice, deseori te simţi proiectat într-un tablou. Totul pare să emane o armonie desăvărşită. Mizoguchi acordă multă importanţă luminei şi aranjamentului în cadru, ca de exemplu Josef von Sternberg, pe care îl numără printre influenţele sale majore (Marcel L’Herbier, John Ford şi William Wyler find restul cineastilor citati).

Cele mai mari opere ale sale (Osaka Elegy, Povestea Ultimei Crizanteme, Viaţa lui Oharu, Sansho şi Ugetsu) au la bază o figuri masculine autoritare, deseori induse în eroare de lăcomie, aspiraţie sau orgoliu propriu. Femeile se sacrifică (după cum el avea impresia o făcuse şi mama sa întotdeauna pentru familie), se supun voinţei barbatului sau unei forţe mai mari şi sunt distruse la sfârşit. Poate suna clişeistic şi schema s-ar putea să ne plictisească după ceva timp, dar nu e asa.

În filmul Ugetsu Monogatari (Povestirile lunii palide şi misterioase după ploie), această tehnică ajunge la apogeul ei. Cadrele lungi se potrivesc cu atmosfera elegantă şi misterioasă, aşa că spectatorul poate intui deja de la început că este vorba despre o poveste cu fantome. Scenele surprind prin multă linişte şi ceaţă, elemente care creează senzaţia unui spaţiu suspendat în timp şi dimensiuni. Parcă timpul s-a oprit pentru acesti oameni prinşi între războiul civil şi viaţa de zi cu zi.

Chiar dacă filmul pare să aibă ca personaje principale pe cei doi bărbaţi, Genjuro (Masayuki Mori) şi Tobei (Eitaro Ozawa), cei doi sunt însă folosiţi pentru a atrage atenţia asupra celor trei femei cu destine diferite. Contextul istoric ne oferă trei perspective diferite, vii colorate şi foarte veridice. Miyagi (Kinuyo Tanaka), nevasta lui Genjuro are simpla dorinţă de a duce o viaţă de familie normală, în timp ce Omaha (Mitsuko Mito), nevasta lui Tobei, este uitată de acesta. Ultima dintre cele trei femei face parte dintr-o categoria mai înaltă socială. Prinţesa Wakasa (Machiko Kyo) caută dragostea adevărată şi o găseşte tocmai în soţul lui Miyagi… Filmul radiază o anumită tristeţe şi melancolie greu de explicat. Emoţiile pe care el ni le provocă sunt parcă ţesute din ceva foarte fin şi fragil, la fel ca şi imaginile sale.

Filmul a caştigat Leul de Aur pentru cea mai bună regie la Festivalul de Film din Veneţia în 1953. Chiar şi în zilele de azi Ugetsu Monogatari este încă considerat ca find între primele 30 din cele mai bune filme făcute vreodată. Împreună cu Rashomon al lui Kurosawa, acest film a atras multă atenţie asupra cinematografului japonez. Mizoguchi a murit la vârsta de 58 de leucemie, dupa ce realizase aproape 90 de filme